De ce tații se simt impuși să arunce bebelușii în aer și ce se ascunde în spatele acestui joc părintesc controversat? Află motivele emoționale și psihologice ale acestui gest și cum să îți menții copilul în siguranță.

De-a lungul vieții, tații sunt cunoscuți pentru diverse dorințe și impulsuri care pot să ridice sprâncene sau să stârnească zâmbete amuzate. De la vârste fragede, băieții au tendința de a-și explora corpul, la adolescență sar să atingă orice prag de ușă, iar când ajung să devină tați, simt dorința nestăvilită de a arunca bebelușii în aer.

Acest comportament patern iese din tipare, ținând cont de faptul că majoritatea practicilor de parenting se centrează pe siguranță. Bebelușii sunt fixați bine în scaune auto speciale chiar și pentru drumurile scurte, sunt purtați cu grijă în sisteme de purtare care să le asigure protecția. Și cu toate acestea, mulți tați, la un moment dat, se uită direct în ochii bebelușului lor, își luminează fața cu un zâmbet larg și își împing puiul în aer, prins în scurt timp cu o întrebare jucăușă: "Nu-i așa că a fost distractiv?".

De ce tații aleg să facă acest gest?

Este important de înțeles că acest obicei al aruncării bebelușului poate fi văzut ca o dorință profundă de a se conecta fizic cu cei mici, un precursor al jocurilor mai complexe care vor veni mai târziu. Jacob, un tată al trei copii, mărturisește că, în momentul în care aștepta să devină tată, era extrem de nerăbdător să se joace cu ei și să-i facă să râdă. "Totul a început când bebelușul meu era încă prea mic pentru a interacționa efectiv. Îi ofeream mici aruncături scurte pentru a crea legătură", povestește Jacob.

Pe de altă parte, există și o componentă de provocare în acest gest. Unii tați sunt conștienți că partenerii lor pot reacționa cu îngrijorare, iar aceasta devine o oportunitate de a provoca o interacțiune. Alex, alt tată a cărui poveste pare similară, recunoaște că a făcut acest gest mereu când soția era de față, știind că va atrage o reacție, chiar dacă el o vedea ca pe o glumă.

Riscurile aferente aruncării unui copil

Este important, totuși, de subliniat că preocupările celor din jur, exprimate prin priviri dure sau chiar exclamări alarmate, sunt pe bună dreptate fundamentate, mai ales când vine vorba de bebeluși. Dr. Christina Johns, medic pediatru, își exprimă îngrijorarea cu privire la fragilitatea craniului bebelușului care nu este complet închis și solidificat decât după 18 luni. Oasele acestuia sunt mai moi și nu oferă suficientă protecție în cazul unor căzături sau accidente.

Chiar și pentru cei care se mândresc cu reflexe rapide și abilități bune de prindere, există riscul unor dureri cauzate de răsucirea greșită a copilului în aer sau cazuri de "cot de asistentă", unde un ligament poate aluneca din locul său.

Interacțiunea fizică în siguranță cu copiii

În ciuda acestor riscuri, dorința de a avea o conexiune fizică este naturală și sănătoasă. Dr. Johns sugerează găsirea unor activități care permit păstrarea unui nivel de siguranță optim, cum ar fi jocurile pe suprafețe moi, păstrarea copilului la o mică distanță deasupra saltelei sau aruncările scurte pe care le practică mulți tați.

Este esențial pentru părinți să înțeleagă stadiile de dezvoltare și să nu confunde zâmbetul reflex al unui bebeluș cu o expresie de bucurie autentică. Zâmbetele pot fi răspunsuri involuntare la start sau reflexe de surpriză, fără a reflecta plăcerea activității.

În concluzie, dorința taților de a-și arunca bebelușii în aer poate dezvălui o nevoie personală de conexiune fizică și stimulare a adrenalinei, dar există alternative mult mai sigure pentru a îndeplini aceste dorințe, mai ales în primele luni de viață ale copilului. Pe măsură ce copilul crește și se dezvoltă, vor exista nenumărate oportunități de a participa la jocuri fizice care să aducă bucurie întregii familii.